= Cine pe cine =

   Am o vorbă care-mi place tare mult, pentru că, pe cât de vagă poate părea, când cineva o aude, pe atât de adâncă poate părea la o a doua cugetare: "Omul, cât trăieşte... în viaţă."

   Originalul sună aşa: "Omul, cât trăieşte, învaţă!". Consider că e o zicală cât se poate de adevărată, dar şi varianta mea, un pic nostimă, un pic "încurcată" e foarte adevărată. De fapt pornim de la premiza că odată ce alţii, mai în vârstă, ne spun nişte lucruri, le preluăm ca atare şi apoi se cheamă că le-am învăţat. În aceeaşi ordine de idei, când spui ceva care surprinde foarte tare, cineva te poate întreba "de unde ştii?". Dacă încercăm un răspuns prin întrebare am putea întreba: "tu de unde ştii să vorbeşti?". Răspunsul e evident, cred. Dacă ai nevoie să ştii ceva, nu există altă cale, e nevoie să cauţi informaţia, să o studiezi şi să o asimilezi. După ce ai mai şi probat-o, poţi spune că ştii. Observăm că a învăţa este direct relaţionat cu "sursa" informaţiei iniţiale. Pot fi "sursele", nu numai una.

— Cine a fost mai întâi, oul sau găina?

   Unii zic că ar fi fost oul. Alţii spun "găina, bineînţeles!". Poate cineva să dea un răspuns sigur la această întrebare? Un răspuns care poate fi dat, cu inima împăcată, este că întotdeauna înaintea găinii a fost oul din care a ieşit şi înaintea oului a fost găina care l-a făcut. Asta e cert adică sigur, adică 100% adevărat. Dar... poate că nu... Ştiinţa actuală, face paşi importanţi pe calea răspunsului la această întrebare. Şi mai avem şi o linie de informaţie prin Biblie care spune "La început a fost cuvântul”. Ups!... Ştiinţa spune că la început a fost Amoeba, apoi ar veni, logic, oul şi găinuuşaaa...

   Aceste răspunsuri pot fi date prietenilor care vă vor mai întreba vreodată întrebarea cu oul şi găina, dar aveţi grijă, am drepturi de autor pentru această scriere. Nu uitaţi să specificaţi (după ce le-aţi închis gura cu răspunsul) cine a dat soluţia problemei ;)

   O întrebare pentru a verifica dacă s-a scos capul din cutie este următoarea: Ce vine mai întâi, locomotiva sau ultimul vagon? Aşadar, vedem că la modul general, a da răspunsuri simple, cu da sau nu, cu una sau alta din opţiuni, este destul de alunecos. Răspunsul pare a fi evident, dar nu e sigur. Nu e cert.

   Istoria cu "oul lui Columb", ştiţi povestea? Cum faci un ou să stea drept "în picioare”? Interesantă.

— Heloo-ooo! Oul nu poate sta "drept" că are formă de ou!...
— Ok... vertical, vroiam să spun, dar nu mi-a venit...
— Despre ce venituri e vorba?
— ...

   ... cu oul lui Columb... Cei care o ştiu, o ştiu pentru că li s-a arătat, au invăţat lecţia şi acum o ştiu. Când am pus întrebarea cu locomotiva, nu am specificat în nici un moment că e vorba de un tren deşi mintea se duce singură la viziunea unui tren. Să nu mai spun că trenul poate merge şi înapoi pentru a parca la o anumită linie. Tren i se spune şi metroului. Vagoanele de capăt arată la fel. Locomotiva poate fi şi ultimul vagon, în cazul metroului.
   În cazul unui tren, dacă ne fixăm pe un vagon care este ultimul şi îl vedem apoi cuplat la o locomotivă de manevră, acesta poate trece primul, iar locomotiva care trăgea vagonul în trenul iniţial, poate trece mai târziu, deci după vagon.

   Astfel ajungem, în şirul raţionamentului, la relativitate, la cronologia faptelor şi la perspectiva din care este exprimat un fapt, un fenomen. Mai putem face legătura cu mecanismul cauză-efect şi cu datele pe care le avem în exprimarea unei idei. Dacă în acest moment consideraţi că aţi prins schema, temă pentru acasă: Ce-a fost mai întâi, Super Nova sau Gaura Neagră?

   Nu e corect că v-am scos din "schemă"? În realitate, în viaţă, cam aşa se petrec lucrurile la tot pasul. Niciodată o situaţie nu e identică cu alta. Chiar dacă toate elementele care o compun, mai puţin unul, ar fi identice. Situaţiile nu vor fi identice.

   O glumă:
Profesorul: Un robot construieşte o casă în 5 zile, 5 roboţi construiesc casa într-o zi. Puteţi continua raţionamentul?
Elevul: Da. 120 de roboţi construiesc casa într-o ora, 7200 de roboţi construiesc casa într-un minut. Sau dacă un vapor traversează Atlanticul în 6 zile, 6 vapoare vor traversa Atlanticul într-o zi...

   Nu am de gând să iau, neapărat, rolul profesorului, dar vin cu întrebarea: Cine pe cine învaţă? Şi încerc şi un răspuns conform perspectivei mele. Ideal ar fi ca cel ce ştie să îl înveţe pe cel ce are nevoie de cunoştinţele celui ce ştie. Bun... Ce faci când nu se întâmplă în acest fel? Poţi fi în situaţii cînd cineva spune "Cred că aşa stau lucrurile"...

   Avea cineva o vorbă: Cu "crezutul la biserică!"...

   Aş spune că prima exprimare mi se pare corectă atunci când nu eşti sigur de ce ai afirmat. Vorba cineva-ului e corectă când s-a cerut un răspuns cert. Apoi, să nu uităm de limitarea cuvintelor. Ştim precis sensul verbului a crede? Sau există şi verbul "a credea" şi nu ne-am dat seama? Nu, nu există acest verb. Dar e vreo problemă să-l folosim cu vreun anume sens? Da, pentru că dacă nu e acceptat de majoritatea, ar crea neînţelegere şi nu dorim asta. Dar despre credinţă şi a crede, se recomandă să se aplice sufletului, poate pe la biserică sau în faţa Domnului, sau când medităm şi ne vin informaţii pe care încercăm să le distingem ca fiind valabile sau nu.

   În viaţa ce ne înconjoară, aş spune că e de preferat să fii sigur. Să ştii. Când eşti sigur, când ştii, poţi spune că informaţia are valoare de adevăr de 100%. Dacă nu eşti sigur, atunci foloseşti expresii de genul "probabil", "posibil", "aproximativ". Expresia "Cred că..." poate crea confuzie în sensul că se poate interpreta că vorbeşti dintr-un sistem de credinţe al tău, fie religios sau de altă natură. Exprimarea "eu cred" nu e foarte clară în a spune ce procent de certitudine se află în afirmaţie. Dar pentru cazul în care ai spus ceva şi te înşeli, vei avea "circumstanţe atenuante" din partea celorlalţi pentru că ai inclus prezumţia de probabilitate în exprimarea ta. Şi exprimarea "cred că" include probabilitatea, dar are alte nuanţe decât transferul de informaţie.

   Auzim, însă, de atâtea ori, exprimări "certe" în jurul nostru şi, poate, suntem astfel tentaţi să îi luăm drept "profesori" pe cei ce fac afirmaţii cu gura plină. Neatenţia la cum vorbeşte cineva, cum argumentează şi cum îşi sprijină ideile ne poate costa scump pe parcursul vieţii.

   De aceea spun că ar fi ideal să reuşim să identificăm în fiecare situaţie cine este profesorul şi cine elevul. Nu întotdeauna cel care vorbeşte mai tare şi îi acoperă pe toţi ceilalţi cu volumul vocii sale, este şi cel care ştie cel mai bine.

   Dacă ţinem cont de aceste câteva idei am putea să fim chiar siguri de informaţiile din jurul nostru. Eventual, am putea chiar să ne declarăm propriul nostru loc: în bancă sau la catedră...

   O idee foarte importantă la capitolul acesta, gândesc eu, este una pe care o spun fără nici o ezitare şi o consider adevărată fără dubii: fiecare suntem proşti la câte ceva. Evident că nu le putem şti pe toate. În acele "zone de prostie" suntem elevi şi e de dorit să dăm ascultare la cei care cunosc deja, care au trecut deja prin, care sunt în dominarea acelui ceva. Ei sunt profesorii, fie ei mai buni sau mai puţin pregătiţi. După o perioadă, când am acumulat suficiente date să putem să verificăm dacă ce am învăţat e corect, putem evalua ce am învăţat, ca fiind corect sau incorect. Recomand cu căldură să se facă asta cu orice auzim, ascultăm, vedem, ni se spune sau învăţăm.
   NICIODATĂ nu e greşit să chestionăm o informaţie primită. E părerea mea şi nu este obligatorie pentru nimeni...

   Apoi vine situaţia în care tu poţi fi profesorul. E cel mai bine şi pentru tine şi pentru cei care ascultă ca tu, în primul rând, să te asiguri că ce spui îndeplineşte nişte criterii. Acest proces de verificare a îndeplinirii acestor criterii îl facem fiecare, mai mult sau mai puţin laborios, în funcţie de experienţa proprie, informaţiile pe care le avem, verificate sau nu şi cele învăţate de la alţii.

   Care sunt criteriile? E o listă discutabilă. Lista pe care eu o folosesc în permanenţă cuprinde negreşit faptul că exprim o formulare cât mai corectă după ce în prealabil, în minte, am verificat că reflectă ceea ce am gândit, că felul cum sună reflectă ceea ce vreau să fac, că exprimarea mea este cât mai aproape de a fi înţeleasă la fel, şi corect, de cei care ascultă. Şi recunosc, nu e un proces uşor. Anii de radio m-au ajutat foarte mult la rapidizarea acestui proces şi la optimizarea lui. Dar nu toată lumea a fost în situaţia asta.

   Poate fi foarte util să se aibă la îndemână argumentele pentru susţinerea ideii exprimate. Argumente care au folosit la alcătuirea exprimării şi au fost baza în care ai formulat aşa cum ai spus-o. Îţi poţi imagina, de pildă, că te asculţi pe tine când vorbeşti şi încerci să te critici şi să te prinzi cu greşeli pe tine însuţi. Adică îţi faci autocritică şi autocorecţie. Evident, vei fi cel mai sincer prieten al tău :)

   Dar, o clipă! Asta e bine? Căci am auzit de nenumărate ori în viaţă că "ăia care vorbesc singuri sunt nebuni!"... Oooo... Noi nu vrem să fim nebuni. Stop, stop!... Cel mai probabil e că nu suntem nebuni, dacă vorbim singri. Avem aici un exemplu de "vorbă otrăvită". Nu există nimeni care vorbeşte singur. Există oameni care merg pe stradă şi vorbesc tare, şi sunt singuri. I-am văzut şi eu de nenumărate ori. Acei oameni vorbesc cu cineva, precis. Cu cineva din trecut, care le-a afectat viaţa, poate, şi continuă să încerce să rezolve situaţia într-un fel. Sau poate vorbesc cu cineva din viitor, cu care trebuie să se întâlnească şi testează diferite feluri de dialog pentru abordarea întâlnirii. Sau pot fi provocatori, care sub masca nebuniei, se plimbă prin oraş făcînd vâlvă şi creînd o anumită stare de spirit prin ceea ce spun. Pot fi persoane normale, care se gândesc la ceva anume şi discută cu ele însele, dînd frâu liber vocii pe firul raţionamentului.

   Indiferent cum, pentru liniştea ta sufletească poţi spune că vorbeşti cu sinele superior. Şi nu e nimic greşit în asta. Poate avea chiar efect tămăduitor. În religie se numeşte "sfântul duh". Poate tocmai această conexiune cu sinele superior este exact ce i-a făcut să se teamă pe cei care au vrut să pună controlul şi asuprirea peste libertatea de expresie umană şi au inventat vorba asta otrăvită cum că cei care vorbesc singuri sunt nebuni. Tot pe aici se lipeşte şi cea cu "cei care visează în culori" sau cea cu "cei care au inventat perpetuum mobile şi sunt la spitalul de nebuni". Dar despre asta în alt capitol.

   Ideal ar fi să ştim precis cine este profesorul şi cine – elevul, în fiecare dintre situaţii. În felul acesta ne putem descurca mai bine la capitolul dialog şi conversaţie. Dacă aceste poziţii nu le avem clare, s-ar putea să ne rezulte complicat să facem vreun schimb util de informaţii utile.

   În cazul în care consideri că eşti în rol de profesor, într-un anumit moment, recomandat este să renunţi la a folosi vocea "de tunet” a celui care ştie precis. Am spus mai sus de ce. Poate tot tu vei folosi vocea de "miau-miau” când vei fi în situaţia de elev, din aceeaşi cauză. Cred că e bine de reţinut în momentul acesta că fiecare suntem şi profesori şi elevi, indiferent de vârstă, de sex, sau de origine culturală, oraş, sat, etc... Dacă poţi, probează cum ar fi să fii în fiecare moment şi profesor şi elev. Mergi printre gheată şi foc.